Femeia vorbeste prea mult

Vorbeşte prea mult. Cum pot s-o temperez?

Dumnezeu mi-e martor că îmi place cu adevărat femeia asta! Are ceva care mă înfioară plăcut chiar şi de la distanţă, este mereu veselă, surâzătoare şi râde la glumele mele. Deunăzi mă gândeam că ea e cea mai plăcută imagine de la servici. Nicicând nu mi s-a părut mai luminos back-office-ul ăsta în toată cariera mea!

Totuşi, are un cusur: femeia aceasta vorbeşte prea mult! Are într-una ceva de spus şi nu înţelege că mi-ar plăcea şi mie să am din când în când ultimul cuvânt, mai cu seamă că sunt şi şef de departament. Ce impresie îşi fac ceilalţi barbati dacă accept să mă las călcat în piciare de pantofiorii ei cu toc? Nici măcar nu-şi dă seama că-mi subminează autoritatea!

Mă tot întreb cum aş putea sa mai temperez aceasta femeie care vorbeste mult, fără s-o rănesc, fără să iasă scântei. Urăsc să văd fetele cu lacrimi în ochi la birou! Pe urmă n-ar da bine deloc la managerul general – eu aş părea un şef ciufut, frustrat, măcinat de dorinţa de a se impune cu orice preţ, iar ea ar deveni victima mea, a căpcăunului! Cine ştie, poate că înduioşat de lacrimile sale, managerul general o va invita chiar la cină! Asta ar mai lipsi! S-o arunc eu însumi în braţele altuia!....

E de ceva vreme că sucesc lucrurile pe toate parţile în speranţa de a găsi ideea salvatoare şi furat de gânduri, mă apuc să trag la xerox nişte borderouri. O văd apropiinduse cu o altă colegă şi dintr-odată glascioru-i începe să mitralieze. Un alt coleg îmi strecoară cu voce joasă:

-    Ai observat că de câte ori te vede, fata asta începe să vorbească fără oprire? Părerea mea e că te place şi din cauza emoţiei se pune pe turuit. Cineva ar trebui totuşi s-o mai tempereze, altfel devine obositoare!

-    Da’ de ce s-o tempereze? mă burzuluiesc eu dintr-odată. Lasă fata sa vorbească dacă are ceva de spus! E o ţară liberă!